Hipocrate (460-377 î.e.n.) a fost primul care a lăudat puterea vindecătoare a izvoarelor calde. Ideea terapiei profilactice îi aparţine: conform acesteia, bolile pot fi prevenite cu o terapie adecvată. Aici amintim efectele apei – de relaxare şi de îmbunătăţire a condiţiei fizice – pe baza cărora s-au dezvoltat tipurile de băi de care ne bucurăm şi noi.
Istoria transpirării în căldura uscată sau umedă începe din epoca de piatră. Cea mai veche descriere a băilor de transpirare îi aparţine lui Herodot (484-425 î.e.n.). El ne informează despre sciţi, populaţia nomadă provenită din stepele euro-asiatice: „Fixează în pământ trei pari cu vârfurile împreunate, peste care înfăşoară pături din pâslă, şi în mijlocul cortului obţinut în acest fel aşează un ceaun cu pietre încinse. Peste pietrele încinse presară seminţe de cânepă. Nici măcar băile de aburi ale grecilor nu ar fi putut concura cu cantitatea mare de aburi care se degaja din acestea. Sciţii îşi manifestă bucuria pentru aburi prin strigăte puternice. Prin această metodă fac ei baie, dar nu cunosc baia cu apă”.
Metoda cu pietre încinse s-a răspândit în toată emisfera nordică, din America până în Asia. Era mult mai uşoară încălzirea aerului decât a apei, pentru care oamenii trebuiau să transporte vase potrivite pe parcursul migraţiunii, în schimb orice văgăună, groapă sau cort se putea transforma